Limite

Săptămâna aceasta am avut ocazia să observ mai multi copii, cu vârste cuprinse între 9 şi 12, toţi cetăţeni turci, dar cu perspective de viitor atât de diferite. Ceea ce m-a mirat cel mai tare şi punctul de pornire a acestei postări este afirmaţia unuia dintre ei care suna aşa: “Nu am nevoie să învăţ ca să pot să merg să văd lumea. Îmi ajunge satul unde stă bunicul, iar dacă vreodată voi pleca din oraş, voi merge maxim până la Istanbul!”

Să ai 12 ani şi să nu visezi să descoperi lumea, să nu vrei să pleci din satul tău, mie personal mi se pare trist. Adică, este foarte drăguţ că are un aşa puternic sentiment de dragoste şi împlinire în satul bunicilor (Bunicii sunt fiinţe foarte speciale şi trebuie să te bucuri de ei cât îi poţi avea lângă tine), însă există atât de multe lucruri pe care ai putea să le vezi, să le înveţi, să le trăieşti…

Este bine cunoscut faptul că turcii sunt mari patrioţi şi că tind să îşi declare dragostea faţă de ţară cu fiecare ocazie. Totuşi, nu cred că atitudinea părinţilor şi modul de a le insufla copiiilor că nu există nimic mai frumos ca această ţară şi că nu au nevoie să mai vadă altceva, ce au este de ajuns, nu este una corectă. Copiii trebuie încurajaţi să descopere, să pună în balanţă şi să decidă ei ce e mai bine.

Unii copii sunt limitaţi de viziunile părinţilor despre ceea ce ar trebui să însemne viaţa, asta, pentru că sunt crescuţi cu aceleaşi idei, în acelaşi mediu, fără a fi lăsaţi să înţeleagă cu adevărat rostul şcolii, al educaţiei şi al vieţii.

Din experienţa mea în Turcia (am locuit aici în total 2 ani şi 5 luni – cred că am învăţat câte ceva despre ei), aş putea să afirm că în proporţie de 90% oamenii de aici sunt trişti. De ce? Pentru că se limitează singuri, de la generaţie la generaţie. Nimeni nu iese din cuvântul familiei, toată lumea consideră că ce cred ceilalţi este mai important şi nu au deloc încredere în ei. Mulţi dintre ei sunt oameni inteligenţi şi educaţi care ar putea profita de ceea ce au şi ar putea să realizeze marea schimbare de care este clar că au nevoie (punctul meu de vedere).

Poate că am deviat puţin de la subiect, însă atitudinea acelui copil m-a întristat. De ce să ne limităm? De ce să nu ne lărgim orizonturile? În fiecare zi putem şi trebuie să învăţăm ceva. De ce să facem doar ce cred alţii că e bine? De ce să trăim uitându-ne pe net la clipuri cu oameni care călătoresc, când o putem face şi noi? De ce să acceptăm ce e la televizor ca fiind general valabil? De ce să trăim vieţile celor de la televizor când le putem trăi pe ale noastre?

Zic şi eu…. Visaţi, nu vă limitaţi!

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s