Are prietenia limite?

Ce cred eu despre asta? Are! Fără dar și poate dacă mă întrebi pe mine.

Ce înseamnă să fii prieten până la urmă? Să ajuți, să asculți, să susții pe cel pe care îl consideri așa. Să îi împărtășești bucuriile și tristețiile, într-o măsură destul de mare. Nu 100%!

Când e trist că s-a despărțit de iubită/iubit, îi ești aproape, îl asculți, dar nu îi spui bine ai făcut dacă tu consideri că a greșit. Și asta este deja o barieră. Oamenii când sunt vulnerabili vor ca cei de aproape să le dea dreptate, să îi aprobe. Ei bine, ai putea face asta, este foarte ușor. Dar dacă ei se împacă și el/ea îți bate obrazul că nu l-ai atenționat/ atenționat-o la timp? Cine devine oaia neagră? TU!

Eu am un prieten, hai să îl numim X. Mi-a fost alături în multe momente, bune și rele, m-a ajutat cum a crezut el de cuviință, nu cum credeam eu că am nevoie. Nu am obiectat, căci m-am gândit că e mai mare și că știe mai bine poate. Uneori a fost bine, alteori nimic nu s-a schimbat.

L-am ajutat la rându-mi de fiecare dată, cu ce s-a putut. I-am dedicat mare parte din timpul meu. Am făcut pentru el chestii pe care nu le făcusem pentru nici unul dintre prietenii până la acea vreme. Dar nu conta, le-am făcut cu drag. L-am acoperit în toate prostiile pe care le făcea (și martor mi-e Domnul și nu numai că nu au fost puține), explicându-i de fiecare dată ce face bine și ce nu.

Prietenul meu e un om bun, dar are un mare defect: nu știe să asculte.

Eu nu sunt genul de persoană care se deschide ușor sau care vorbește cu toată lumea de prima dată. De asta mulți trag concluzia că aș fi încrezută. Eu zic că nu sunt, dar dacă alții mă contrazic, nu prea îmi pasă:)

Ei bine, dacă eu încep să îți povestesc ceva despre mine, mă deschid în fața ta și tu îmi tai macaroana spunând că nu ești de acord cu mine în nu știu ce privință sau muți discuția spre un alt subiect, m-ai pierdut. Mă gândesc că nu sunt destul de importantă și atunci de ce te-aș mai plictisi cu prostiile mele?

Am ajuns la concluzia că nu sunt un prieten bun în totalitate. Te ascult, te ajut, sunt discretă, niciodată nu vei auzi ceva ce mi-ai spus mie de la altcineva…dar atât. Vei știi prea puțin despre mine, despre ce vreau, despre ce gândesc, despre ce planuri am.

Pe de altă parte eu sunt și o fire orgolioasă și mândră. Nu îmi place să fac greșeli în fața cuiva. Tu poți face, eu iert, dar nu am încredre în puterea de iertare a altora. Nu îmi place să fiu luată la mișto pe subiecte care chiar contează pentru mine și legat de care pot aduce argumente. O să îți atrag atenția o dată, voi vorbi cu tine dacă vei repeta greșeala, dar nu vei mai afla lucruri esențiale despre mine nicicând.

Prietenul meu e genul de om care glumește mult, pe orice temă. Genul pe care nu știi când să îl percepi drept serios sau glumeț. Genul de om care provoacă. Genul de om care te întrerupe de 10 ori într-o propoziție.

Prietenul meu mi-a reproșat zilele trecute că nu îi împărtășesc tot ce gândesc, tot ce simt, când mă bucur sau când sunt tristă. E conștient că eu îl pot asculta și sfătui, dar vrea și de la mine asta. Eu nu pot! Omul e compromis, nu îl pot suna noaptea la 12 să îi zic că mi-am terminat de scris dizertația. Nu mi-aș permite să îl deranjez pentru asta. Aș considera că e important pentru că mine și că îi pot împărtăși asta cu o altă ocazie.

Până să îl cunosc pe element nu aș fi putut să îi împărtășesc oricum toate gândurile mele, căci poate unele erau prostești iar eu voiam să îmi impresionez prietenul. Iar eu mai am o chestie: unele lucruri le fac după cum simt, fără un argument logic. Mă las ghidată de inimă și știu dacă va fi bine sau nu. El e un om foarte logic, explică totul matematic…cum aș putea să îi spun doar că eu așa am simțit.

După ce l-am cunoscut pe element, mi-am dat seama că unele lucruri le împarți doar cu cei foarte foarte apropriați. El nu o să mă judece vreodată pentru un vis, oricât de prostesc ar fi. Nu o să râdă de mine dacă o să îi spun că mă gândesc la o prostie. Doar cu el pot fi așa. De asta știu că am ales omul potrivit!

Legat de prietenul meu…m-am gândit să mă explic în fața lui, dar inima nu m-a lăsat. Voi mai lăsa timp să se scurgă, dar mă frământă gândul că după atâția ani de prietenie, încă nu și-a dat seama cum sunt. Nu sunt perfectă și îmi recunosc partea de vină, dar așa am fost mereu.

Mă întreb de ce reacția asta: s-o fii simțit slab în fața mea că eu știu atâtea și el nimic? Nu o să vorbesc nicicând. Dacă nu știe asta, înseamnă că nu are încredere în mine. Iar asta nu e prietenie!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s